AUTOPORTRET NEDETERMINAT

Buzele-i de aur

Ating conglomeraţii atenuante,

Cu zâmbetele spini aruncă

Spre marea de durere,

Spre fiecare vas ce-şi prăbuşeşte

Catargul şi străpunge cerul

În punctul de tăcere,

În stânca prea fragilă

Pentru o lume infatuată,

Ce-ascunde vieţi prea efemere.

 

Cu genele-i lungi suliţi de război

Cu vârfuri prea tocite,

Trecute prin noroi

Străpunge fulgerul luminii

Şi-aruncă reci priviri,

Prea furioase gânduri,

Spre marea de argint

A unei alte eternităţi.

Cu braţele-i cuprinde universul

Şi firave nuiele împletite-n juru-i

Dă farmec ca de roză

Şi-acoperă obrazul.

Când lumea-ntreagă se ridică
Şi catargele-şi înalţă,
Privirea multor valuri
De stănci este lovită
Spre infinituri.