Închide ochii şi respiră adânc,
Îşi trage sufletul şi merge cântând,
Se uită în stânga, în dreapta,
Ca nu cumva să ştie ei fapta.
E întuneric beznă şi fire de lumină
Pătrund din câte colţuri, îndemnând să vină.
Toate se schimbă, doar una rămâne,
Deschide iar ochii şi vine spre mine.
Noapte şi viaţă, lumină şi moarte,
Tăcere adâncă spulberată de şoapte.
Respiraţia tăiată, cu spaimă alergi,
Dar urmele faptei nu mai poţi să le ştergi.
Te arunci înainte şi cazi la pământ,
De parcă te-nchini în faţă la sfânt.
Te resemnezi cu ale faptei grave urmări,
Cu faţa la pământ, tu încetezi să speri.
Lumina, în groaza negrului pătrunde
Şi se transformă în ale iubirii unde.
Îngerul zâbeşte în timp ce te ridică,
Te scapă iar de vină şi-ţi spune că ea uită.
Zâmbeşti cu vina de pe suflet uitată,
Porneşti de pe treapta tăcerii de-odată,
Priveşti înainte, cu lumina-n privire,
Dar rămâne enigmă...cum poate iubire?
De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă simţiţi vinovaţi? " Vinovăţia nu este niciodată un lucru raţional; ea distorsionează toate facultăţile minţii umane, le perverteşte şi îl împiedică pe om să îşimai folosească liber raţiunea, îl face să devina confuz." Sper să puteţi înţelege cum se "rezolva" sentimentul de vinovăţie din cele câteva versuri prezentate mai sus.
RăspundețiȘtergere